Nicolae Iorga şi Negreştii

prof. Mircea Ciubotaru

Invitat, în octombrie 1978, la Negreşti, pentru o conferinţăƒ, regretatul profesor Barbu Theodorescu, eminent cunoscător al vieţii şi operei lui Nicolae Iorga, ne mărturisea că abia aici a intuit un adevăr care îi scăpase: în târguşorul de acum 100 de ani s-au realizat, în sufletul copilului care va deveni marele istoric de mai târziu, primul contact şi unitatea spirituală cu ţărănimea de care va rămâne legat până la sfârşitul lui tragic. Într-adevăr, episodul negreştean, din cunoscuta biografie este expediat în numai câteva rânduri, deşi valoarea lui formativă este relevantă în pagini de vibrantă şi neîntrecută poezie, pe care le descoperim în Sate şi mînăstiri din România (1905), reluate, la aceeaşi înaltă temperatură a evocării, peste trei decenii, în primul volum din impresionanta autobiografie O viaţă de om (1934). După un veac, urmele trecerii copilului genial prin aceste locuri s-au şters în uitare. Puţini negreşteni mai pot face vreo legătură între numele istoricului şi acel al localităţii lor.

Împrejurări triste au purtat spre aceste zări destinul unui copil de vreo zece ani. În 1876, avocatul Nicu Iorga murea, lăsând o văduvă cu doi copii, unul de cinci ani iar celălalt, George, de trei ani, sortiţi unui "trai aspru şi trist". "Mânaţi din urmă de biciul nevoii" pe care sensibilitatea unui copil precoce o resimte cu acuitate, Zulnia Iorga încearcă să trăiască demn într-o sărăcie acuzată. Când copiii sunt încă mici, ea  se descurcă apelând la ajutorul celor doi fraţi mai mari ai ei, Manole şi Costache Arghiropol. În 1877, Nicolae Iorga face primul drum, cu trenul, la "moşu Manole" din Roman. 

Manole (Emanoil, Manolache) Arghiropol era avocat şi publicist, editor al unei reviste literare, Jurnal pentru toţi, Iaşi, 1868-1869, şi al ziarului liberal Românu, 1879-1890. Deşi el însuşi era strâmtorat, copiii Zulniei petreceau aici luni întregi, în vacanţele de vară. În 1884, la numai 13 ani, viitorul istoric îşi ajuta unchiul la redactarea ziarului în care va publica şi câteva articole. Manole Arghiropol a murit la 1 martie 1890. Este înmormântat la Cuci. În anii gimnaziului de la Botoşani, deci între 1881-1885, Nicolae Iorga a cunoscut pe celălalt unchi, "moşu Costache", la ale cărui întâmplătoare trâmtori, când grâul nu se vindea bine, am contribuit din destul şi noi, fără ca îngerescul optimism al mamei s-o fi simţit vreodată. 

Manole, Costache şi Zulnia erau copiii lui Gheorghe Arghiropol, moşier la Cuci, şi al Elenei Drăghici, fiica marelui vornic Iordache Drăghici. Căsătorit încă de două ori, Gheorghe Arghiropol, bunicul lui Nicolae Iorga, are urmaşi dintre care unii trăiesc şi astăzi la Bozieni, Buda şi Crăieşti, cunoscuţi de marele istoric în 1934. Străbunicul Iordache Drăghici este o cunoscută figură politică din primele decenii ale veacului trecut, unul dintre "cărvunarii" care luptau în 1822 pentru o constituţie. Era spătar în 1820, când îl găsim stăpânind la Borăşti (Cuza vodă) sau la Răcea. 

Costache Arghiropol era "avocat cu clientelă, ajungând primar de mai multe ori, odată cu regimul liberal şi cu şeful său, Neron Lupaşcu, şi, pe lângă acestea, om de energie vitează, de spirit întreprinzător, de mare putere de stăpânire, care-l făcea iubit de femei, temut de bărbaţi". 

O trăsură cu zurgălăi, trimisă de moş Costache la Roman, îi lua pe cei doi copii şi îi aducea la Negreşti, prin Bîra, străbătând de dimineaţă până seara, în iulie, pe vremea secerişului "un drum bogat în păduri, cu popasuri la fântânile în a căror zeamă se zbăteau fluturii albaştri, şi hanuri curate şi răcoroase". Erau întâmpinaţi de mătuşa, armeancă, de verişoare. Aglaia, Eugenia şi Lucreţia, cam de vârsta lui Nicu, în albe rochii de vară, cântând în grădina plină de târâitul greierilor neobosiţi, sunt apariţii desprinse parcă de vechi fotografii şterse de vreme. Alte chipuri, fantome ale trecutului, se perindă în fluxul amintirilor: doctorul Vilar  mic, vioi, prietenos, soţia lui, fata Lăşculesei, fetiţa lor, Valeria; vechilul Grigoriu şi fiica lui Agripina, băcanul blond Alexe, - singurul comerciant român de târg. În lipsa cărţilor, care nu pasionau pe nimeni din casa unchiului, nepotul îşi petrecea timpul, ca Alecsandri şi Vasile Porojan, odinioară, croind puternice zmeie, bine încheiate şi corogite, capabile să zboare vuind şi la capătul a trei păpuşi de sfoară, să capete bilete trimise în vârtecuş până în slava cerului, să fluture imense cozi multicolore. 

Târgul, dispărând astăzi sub ochii noştri, necruţat de vreun sentiment sau de vreo dorinţă de conservare a trecutului, reînvie ca într-o poveste minunată a copilăriei: curtea unchiului, cu casa nouă şi veche, cu grajdurile din fund, cu coşerul de răchită, cu bucătăria năpădită de ierburi pe coperişul de ţernă, cu cele două grădini din faţă, cu cerdacul cenuşiu şi cu geamalâcul din fundâ; veche curte pustie a Mavrocordaţilor, casa cu două rânduri în care abia ici şi acolo se mai descoperă un geam întreg şi ale cărei uşi încuiate de rugină le spargem cu zgomot în triumfala noastră vânătoare după stafii, cu o livadă de copaci bătrâni, sălbăticiţi şi cu grădina moartă; alături paşnică stă biserica mică, de lemn negru. 

La mijloc, evreii, într-un lung şir de căsuţe şi bolte: ce bine-mi miroseau băcăniile cu multe săltare şi borcane cu migdale, bomboane proaste şi siropuri vechi. În toiul verii, ca şi astăzi, "iarmarocul cel mare" umple maidanul de cară şi de oaspeţi de la ţară, şi atunci scrânciobele se învârt nebune, de parcă vreau să frângă oasele muşteriilor, caii de lemn ai caruselelor se rotesc până li se ameţesc călăreţii, iar panorama sclipitoare de oglinzi şi de mărgele cheamă prin cântecele de durere ale orgei sale. 

O încântătoare imagine a vieţii la ţară se încheagă, cu nimic mai prejos decât în idilicul roman al lui Duiliu Zamfirescu sau în poezia lui George Coşbuc, când perspectiva se lărgeşte într-o panoramă senină: "Văd moşia Negreştilor: ariile de aur, munca treieratului cu vuietul maşinei zorite care înghite snopii şi varsă bogăţia grăunţelor. Aud glumele şi râsetele şi strigătele, şi-mi trece încă înainte cutare icoană ştearsă şi văd anume priviri". Tot şesul vecin era o mare de flori, un zbor de fluturi. Lângă biserică, gârla se aşteptă cu undele ei reci. 

Oamenii acestui ţinut nu mai păstrează nimic din umilinţa şi sărăcia vasluienilor, aşa cum erau văzuţi, odinioară, de Dimitrie Cantemir în Descriptio Moldaviae. Dimpotrivă, ei sunt urmaşi ai răzeşilor de pe vremuri. "Docarul unchiului duce, prin văi îmbălsămate cu porumbrele vinete şi porumburi coapte" la Oşeşti sau Alexeşti, unde se văd "gospodării largi, primitoare în care o petrecere ţinea trei zile". La gospodarul Alexa (?) "cine vine trebuie să mînînce trei zile strudelă cu nuci şi să bea vine vechi". Bătrânul Negrea este "un patriarh bucuros între copiii săi". Vierul Malancea e "uscat, drept, fioros şi bunâ" supravieţuitor ale războaielor lui Ştefan. La Mera, un ermit blând aşteptat cu faguri de miere. 

Pentru copilul venit de pe băncile gimnaziului din Botoşani, aici se deschidea "o lume nouă", se releva "o religie nouă", credinţa în vigoarea unui popor, a unei ţărănimi pe care abia acum o cunoaştem. Alte ţinuturi îi vor dezvălui noi frumuseţi pe care însă călătorul neobosit le va raporta la peisajul negreştean, ca la un termen de comparaţie absolut: în câmpiile Sudului francez cântă "greieruşii ca aceia de la noi, din grădina şi via Negreştilor". Alte vârste îi vor aduce bucurii intelectuale şi orgolioase satisfacţii ale onorurilor. La Negreşti a fost însă raiul copilăriei pierdute. 

Reîntoarcerile vor fi deziluzii, legăturile firave "Peste ani, în 1895, la Negreşti, venea mama, Zulnia Iorga, care aducea şi pe fiica lui Nicolae Iorga, Maria". În scrisori expediate de aici, în anii 1896-1898, aflăm despre căsătoria verişoarei Eugenia, despre boala lui moş Costache, îngrijit de doctorul Galin, şi despre moartea lui, în septembrie 1898. Fetele fiind măritate în alte părţi, fratele ei dispărut, "eu la Negreşti nu mai am pentru cine mă duce". Aceste cuvinte ale mamei, scrise la 29 octombrie 1898, au tonalitatea unor despărţiri definitive. Aşa trebuie să fi răsunat ele în sufletul lui Nicolae Iorga.

Peste alţi ani, în mai 1904, căutătorul fără odihnă de vestigii şi de documente istorice trece prin Negreşti, venind de la gara Buhăeşti. După un sfert de veac de la prima descindere aici! "Negreştii sînt însă alţii. Tot evreii pe amândouă laturile stradei de negoţ; însă ce ponosite şi întunecate sînt dughenele sărăcăcioase!...Curatele case boiereşti din trecut s-au dus aproape cu totul. Un foc uriaş a topit partea cea mai bună a tîrgului: pe locul bucuriilor, cîntecelor, visurilor copilăriei mele se ridică astăzi clădiri hîde pe care nu le mai cunosc. Cei de atunci sunt morţi sau împrăştiaţi în lume. Pînă şi ruinele au fost rase în vârtejul prefacerilor, şi o casă nouă, fără nici un caracter, se ridică pe locul romanticei clădiri părăsite de odinioară". 

Este greu, astăzi, să apreciem profunzimea schimbărilor reale la începutul veacului. Nostalgia copilăriei dă evocării tonuri întunecate. Şi raţiuni ideologice par a se interfera aici; suntem în plin semănătorism şi idilismul patriarhal îşi găseşte sprijin în sentimentul timpului fără întoarcere: "În ţinut, proprietarii au fost pretutindeni înlocuiţi prin arendaşi evrei, armeni, greci, micii arendaşi români s-au dus. Numai la Ţibăneşti d-lui Carp se poate găsi gospodăria, bielşugul, frumuseţea vechilor timpuri". Negreşti locul unde s-a întâmplat ceva.

Aici Nicolae Iorga a fost, cândva, fericit.